a ieşit soare de cîteva zile, în ultimele trei am tot ieşit cu adonis, azi îl iau pe la prînz cu gînd să merg la castel dacă e drum bun pe cîmp. nu e drum bun, mai să-mi rămînă bocancii în noroi la fiecare pas la un moment dat. e acelaşi drum care vara e plin de praf şi tare ca altceva (cu pietricele, spaima fotbalului cînd eram mici), trece printre doo cîmpuri maronii acum, gălbui de la cotoarele împrăştiate peste tot. primăvara e rapiţă fosforescentă, o culoare electrică de te dor ochii, cred că galben, şi vara îmi creşte pînă la umăr ce cred că-i grîu, verde, înalt şi cu spice.
am avut o căţea, saşa, care era maniacă pe curăţenie, sărea peste băltoace ca o gazelă şi aşa mai departe. dacă era neapărat nevoie să treacă prin apă, o făcea cu o scîrbă greu de descris, păşind ca şi anchilozată şi scuturînd din labe după fiecare pas - uneori semăn cu ea. adonis vine mai dinspre rugby, atacă lucrurile frontal prin placaj şi cînd îl bag în duş e negru pînă sub bărbie - alteori semăn cu adonis.
intru în pădure pe drumul spre capelă, cu gîndul să cobor pe acolo, trec podul şi urc spre castel. sus pe coastă se văd casele din freudenburg, cu curţile care coboară pînă în pădure, unde au cîte o poartă mică de lemn, ca pt intrarea din spate aşa. ce-au făcut ei cao regie, ca să-ţi zic, pînă la capelă sunt, din loc în loc, regulat, icoane gen, picturi naive pe lemn, gotice aşa la personaje dar pe un fond albastru foarte gay (în sensul bun al cuvîntului), cu drumul crucii, răstignirea şi aşa şi în dreptul capelei, care e mică între două stînci mari înverzite, e cu el în mormînt învelit pînă la cap în pansamente. şi aia e ultima. prima oară cînd am găsit drumul ăsta era seară tîrziu, iarna şi oricum aveam o frică mai specială de pădure şi să nu mă prindă întunericul şi cînd am văzut capela şi pe urmă două de astea am zis "hai bă adonis să mergem mai bine acasă" şi m-am întors prin freudenburg am zis "îmi bag pula-n el de cîmp merg prin sat că-s lumini şi se întoarce lumea de prin oraş mai trece cîte o maşină etc".
acum e altceva, sunt ca la mine şi dacă mă uit în jos văd deja prima răspîntie, nici nu se vede pămîntul de frunze care acolo nu par uscate, par aurii, roşcate cum cade lumina pe ele. e lumină multă, n-au făcut copacii frunze. de unde ştii dacă e toamnă sau primăvară dacă n-ai şti. mă uit cu coada ochiului în spate şi apuc să văd scurt printre copaci doi bătrîni. ies din drum repede cu adonis după mine, o iau la fugă, ne strecurăm printre doo stînci şi mă ascund după una. adonis rămîne la vedere. îi arăt cu degetul stînca cealaltă şi se duce. îi fac semn de şezi şi stai. e cool dresajul prin semne ca să faci faze de astea mai de apaşi şi e simplu, la orice comandă îi faci asociezi un semn, mereu la fel şi făcut de fiecare dată cînd dai comanda (dar să şi fie sugestiv aşa) şi după un timp, cînd stăpîneşte bine vocal, încerci prin semne şi s-ar putea să te trezeşti că, gata, este cîine poliţist. şi fluieratul foarte low pt chemat e de apaşi şi mişto, plus că uite - mai are chef să iasă la 2 noaptea, îi dau drumul în grădină şi, dacă văd că nu vine, ies pe terasă şi-l fluier f.f.încet de nu se aude nici în dormitor şi nici vorbă la vecini şi după cîteva secunde (40-50:) ) îl aud tropăind uşor pe dunga de beton trasă pe toată lungimea grădinii.
îi fac deci semn să stea acolo şi-mi scot puţin capul de după stîncă. la fix, tocmai trec prin dreptul meu, vorbesc ceva şi parcă se uită spre noi, m-or fi văzut înainte să apuc să sar într-o parte din drum şi să mă ascund. mă trag înapoi în spatele pietrei şi aştept o vreme, mă pun în fund şi-mi aprind o ţigară. adonis dă să iasă la un moment dat, dar îi fac semn să stea acolo.
drumul normal spre castel e ca un ca un R care coboară un deluşor, după care treci un pod şi-l urci pe celălalt. între linia dreaptă din R şi restul sunt şanţuri de astea ca cele lăsate de torenţi şi e destul de abrupt, plus stînci. dau să văd cît pot coborî, cu adonis după mine. la tot cinci paşi îi zic "stai" şi verific eu drumul, după care îl las să vină - nu pot insista destul pe cît de importantă e asta cu "stai". parcî-i om mare cum îşi alege drumul, îl vezi pe cîte un bolovan mai mare cum se uită în jos cu capul într-o parte şi apoi sare în lateral, unde se opreşte pe o rădăcină de copac, de acolo uşor în diagonală pe o buză mică de pămînt şi tot aşa, parcă-i capră. şi nu coboară niciodată cum am coborît eu - de altfel cînd mă duc să mă piş se opreşte lîng mine, aşteaptă să termin, după care trece şi se pişă peste unde am făcut eu invariabil (apropo de asta, m ai intrebat cu urinatul. scoate o afara f des, banuiesc ca nu puteti cam la tot 2-3 ore pina seara, cind trebuie scoasa la juma de ora dupa ce a mincat si apoi sa nu mai primească. mai stiintific, daca ai cusca pt ea sau daca vrei sa iei, trebuie sa fie cit sa se poata intinde dar nu mai mult si dupa masa o bagi in cusca si o lasi juma de ora si o scoti - deci scos la trezit, mincare, juma de ora cusca, scos, lasat liber prin casa, cusca, scos - cind nu sunteti acasa, cusca, oricum e mai bine ca sa nu plinga si sa nu strice. de asemenea, tinut sub observatie si cind o vezi ca incepe sa mearga agitat, cu nasul pe jos, o iei in brate si fugi afara unde ai rabdare daca poti pina face. nu i usor:).in principiu cind o scoti afara ai rabdare ia ti si cite o ora timp si daca face nu pierde prilejul laud o la extrem fara rusine. cind face in casa curata repede si f bine locul, cu ceva care miroase tare si mai ales nu tipa la ea si nu baga in fecale sau ce prostii se mai vbesc pt ca atunci se prinde cum sa te manevreze si o sa faca mereu la revolta. i am dat irinei un link, e tratat si acolo subiectul mai pe larg numai ca omului ii e usor sa vebasca e cu ei toata ziua, tu adapateaza si tu cum poti, oricum s ar putea sa se prinda repede si fara cusca si fara nimic doar cu rabdare afara pina face si laudat). pe urmă mi se pare aiurea să mai cobor aşa, pentru că doar scurtez drumul şi nu vreau să-l scurtez. mă sui înapoi apucîndu-mă de crengi şi tot felul, cu cîinele după mine.
mă mai opresc de o ţigară după ce trec podul. e un loc cu doo băncuţe, mă aşez pe una şi-mi aprind ţigara, adonis vine de se culcă pe picioarele mele şi se uită în jur încet cu ochii de ambră rotunzi. e f. meditativ şi bătrîn. cînd se simte cu adevărat în formă are un stil că merge cinci metri, se opreşte şi se uită şmecheros cumva peste umăr gîfîind cu toată faţa şi cînd ai ajuns la juma de metru aşa, sare din loc extrem de pornit şi tot aşa. poţi să-ţi dai seama după faţă cînd e cu adevărat happy - adică nu ca vineri după-amiaza, cînd am ajuns la moară şi a început să fugă din senin în toate părţile şi apoi s-a trîntit pe burtă, asta e doar nebunia lui ahile şi cum se poartă cîinii happy în general şi ceva ce el a făcut de vreo cinci ori în doi ani (?) şi niciodată afară din casă. dar e doar nebunie, însă cum îmi stă acum pe labele de la picioare şi se uită în jur mişcîndu-şi uşor capul în semicerc, sigur e happy-happy. sunt nişte mesteceni (cred) în jur, albi şi desfrunziţi, cerul e încă senin dar soarele a început să pălească, cum mă întorc să mă uit. seara se face frig la loc, imediat după apus, dar mai e pînă la apus, deocamdata e ora aia din după-amiază în care păleşte. se aud nişte ţipete ciudate de pasăre şi adonis îşi saltă capul cu urechile ridicate. îl mîngîi pe spate, dar apoi mă gîndesc şi eu că ce pasăre o fi, de parcă aş şti oricum, şi mă uit prin crengi. nimic, dar se mai aud ţipetele şi după o vreme trece un stol de păsări călătoare care zboară în v. îi explic că sunt cocori, pt că ei zboară în v dar acasă îmi aduc aminte că gîştele zboară în v dar nu mai zic nimic. pe celălalt mal trec doi oameni. se uită la adonis şi la mine şi mă gîndesc că poate vroiau să stea la bănci dar şi ce să le fac. cîinele stă şi el cu capul alert şi ochii pe ei, poate le e frică de fapt, că are faţa aia de nu înţelegi ce-i cu el şi ce vrea. cînd stă uneori în şezi şi se uită mi se pare că e cîinele ăla din ghost dog, să te uiţi să-mi zici dacă nu-i aşa. trec podul, ne salutăm şi urcă spre castel. adonis începe să scîncească - înnebuneşte cînd stăm pe loc, ca şi mine, vrea să meargă şi să meargă. cînd mă ridic sare ca pe arcuri şi urcăm şi noi spre castel. e o potecă îngustă, nu avem loc unul lîngă celălalt şi îi văd doar umbra cum merge în spate. oricum merge des în spate (the four legs trotting behind se numeşte un capitol din lorenz, care e f bun pt cîini, deşi unii l-ar numi depăşit). urcăm dealul. i-a plăcut castelul de cînd l-am dus prima oară, chiar şi aşa fără tavan şi geamuri şi pardosele cum e. se uita în sus în awe cînd treceam pe lîngă zidurile mari de piatră, n-am mai văzut cîine aşa de atent la decor. e posibil să-l trateze ca pe o casă de vacanţă pt că mai demult au intrat doi oameni să vadă şi ei ruinele cînd eram cu el acolo şi i-a lătrat
cum nu face niciodată dacă nu e în casă. ergo. ne-am pus în singura cameră în care mai bătea soarele, de unde se văd pădurea şi dealurile de după faha, la stînga şi la dreapta intrarea în freudenburg şi primele case de pe deal iar în mijloc ca fundul unui lighean cîmpuri verzi tăiate de un drum naţional. m-am pus pe o piatră şi s-a culcat în spatele meu.era călduţ şi îl simţeam cum respiră. am stat şi la un moment dat m-am uitat peste umăr şi l-am surprins că se uita în sus cu ochii rotunzi, la zidurile castelului. "doamne, iartă-mă", m-am închinat şi i-am zis să mergem acasă pînă nu se apucă să-mi spună istoria conacului ăla prăpădit de baronaş de ţară, cu vreo două-trei sate în buzunar. oricum, îi place la castel şi cînd mă duc la balustradă să mă uit în vale şi vine lîngă mine de se uită şi el calm, mişcîndu-şi capul dinspre stînga spre dreapta, e clar că e happy 
cobor poteca înapoi, trec podul înapoi, o iau la dreapta pe sub un pîlc de brazi unde e deja întuneric. merg spre casă. uit iar să-i pun lesa cînd ajungem la cruce şi apuc doar să-l vădcînd se duce decis. "lasă mă crucea", apuc să fac o tentativă lungind cuvintele nespus, dar e deja acolo, ridică piciorul şi n-o iartă. "dă-te-n pula mea", zic şi întorc capul într-o parte. mergem spre grillplatz, după care se iese din pădure, o lom pe cîmp şi acasă. dar pînă la grillplatz ridic capul din pămînt şi văd în mijlocul drumului un cîine negru liber. adonis şi-a lăsat deja capul între umeri. "stai domne", strig uşor răguşit şi ajung la el exact cînd face un mare salt spectaculos dar mai mult pe loc mîrîind din gît ca altceva, ca moartea călare pe cal. un bătrîn cu şapcă cu plasă la spate vine în fugă de-i pune şi el lesa la ăla negru, ne salutăm complice şi trecem unul pe lîngă celălalt ţinînd la margine cîinii care-s amîndoi ca moartea călare pe cal cum se reped în spume cu picioarele din faţă ridicate de pe pămînt.
uite doi sloughi
No comments:
Post a Comment